ALBATROSII

Am auzit ca simbolul marinarilor si animale indragite de acestia sunt albatrosii, pana astazi nu am vazut in realitate aceste pasari si chiar nu intelegeam de ce marinarii au o afinitate deosebita fata de ei.
In primul rand fiindca sunt rari, cred ca la marea neagra nici nu mai putem vedea aceste pasari.
In orice caz astazi am avut prilejul sa vad nu unul ci poate 20 de albatrosi, pasari frumoase imperiale de un alb imaculat pe piept si albastru precum marea pe spate.
Prima reactie care am avut-o a fost sa aduc ceva de mancare sa vad daca ii pot face sa nu plece prea repede, am dat fuga la bucatarie si am bagat in buzunare fara sa devin suspect, cam 20 de prajituri.
Am ajuns la locul unde vazusem albatrosii si le-am aruncat prajiturile, erau flamande le-au adunat rapid cu o dexteritate pe care nu o pot explica, cred ca acesta este motivul pentru care stau pe langa vapoare in larg, profita de orice aliment aruncat in mare.
Oricum ospatul de 20 de prajituri a fost terminat repede, daca as mai fi avut inca de 10 ori pe atat si tot nu se saturau.
Ca incheiere pot sa spun ca acestea sunt pasarile care stau zi de zi cu marinarii pe mare si gasesc aici motivul de ce marinarii indragesc aceste pasari nobile.

Batu

Batu, pe numele lui adevarat Gheorghe Terci.
Era un om harnic la el in sat, multi erau la fel de harnici dar Batu avea o experienta de viata care-i facea pe oamenii din sat sa-l respecte in mod deosebit.
Venise razboiul, era de datoria lui si a mers la lupta, frontul razboiului era la Rusi, era sergent in grupul de cercetasi al armatei Romane.
Una din misiunile lui de razboi s-a incheiat tragic, de fapt razboiul in sine este o tragedie.
Era in corpul de cercetasi, o patrula de cercetare are in medie 3-5 soldati care sunt alesi pe spranceana si antrenati ceva mai dur, mai special, de fapt sunt oameni de sacrificiu, daca te intorci inapoi din misiune bine, daca mori esti erou, simpla socoteala.
Asa cum spuneam, o inclestare intre patrula din care facea parte Batu si o alta patrula inamica s-a soldat cu raniti grav de ambele tabere, un soldat inamic, chiar daca lupta incetase, ranit find a avut putere sa impuste cel mai bun camarad de arme al lui Batu aflat chiar langa el, a fost un moment de rascruce pentru el, fara sa pot da detalii, stiu ca Batu s-a razbunat crunt.

Era prea mult pentru el, nu putea ierta ce s-a intamplat, nu era fricos, dar nu vroia sa mai moara nimeni, cel putin nu de mana lui, a plecat de pe front si Dumnezeu stie cum a venit inapoi acasa, in cateva saptamani era la Draganesti.
Oficial era dezertor, nu cred ca-l mai interesa, totul era durere pentru el, strabunica Maria ii ducea haine si mancare in stuf unde avea un bordei, acolo statea de cand venise fugar.
Nu i-a trebuit mult sefului de post sa o urmareasca pe bunica si a mirosit cam cum stateau lucrurile numai ca ce ordin, ori instructiuni a avut seful de jandarmi ca a venit frumos, a explicat lu’ bunica ca stie de Gheorghe unde este si ca sa vina la post ca nu-i face nimeni nimic.
Dumnezeu stie cum a venit de pe front, tot Bunul Dumnezeu stie cum a plecat inapoi, tot ce stiu este ca a ajuns inapoi la regimentul lui si a fost decorat pentru lupta la care luase parte.

De plecarea lui nu a pomenit nimeni oficial, stia toata lumea prin ce trecuse asa ca fost iertat.
Dupa toate astea, om bun de lupta nu mai era, dar a dus razboiul pana la capat ca felcer s-a intors acasa si mare mester tamplar a fost in comuna. Stiu cateva case construite de mana lui si tot felul de lucruri frumoase, era un artist, asta a facut toata viata, am inteles ca a facut si cateva poduri de lemn peste Cricov si Prahova care probabil nu mai sunt in picioare.
A trait pana la 92 de ani si a muncit pana tarziu la batranete, i-mi aduc aminte cum priveam cu uimire mainile lui muncite, maini cum nu am mai vazut vreodata, tot cu acele maini am vazut, surprins, ca scria de altfel foarte frumos, mi-au cazut din intamplare niste hartii scrise de strabunicu’ si am ramas uimit, scria ca un dascal priceput.

Acesta era Batu' asa cum am spus, ca el au fost multi altii acestia erau "batranii nostrii" .

Dumnezeu sa-i ierte

Mama

..."Mai Dane!tare as vrea sa-l vad pe asta micu’ cum vine de la scoala dar nu mai apuc eu asta", am tacut, mama spunea multe, era greu sa cern atunci sensul vorbelor ei, abia acum inteleg....

Gastele

Gastele,
Eram la Draganesti, deja aveam o relatie privilegiata cu tataia, eram amic cu calul cel negru lucru pentru care verii si verisoarele mai mari, fiindca atunci eram cel mai mic nepot, incercau sa ma ironizeze, era prea tarziu, ma simteam deja in sinea mea superior si asta-mi dadea putere. Se asteptau la umilinta din partea unui mucea mic dar au fost surprinsi de pozitia superioara si foarte dura dar corecta cu care i-am intampinat.
Nu dau detalii acum dar relatia mea cu ei era rece ma considerau obraznic, si dintr-un punct de vedere neutru era cam adevarat dar cine ma putea strunii pe mine care la randul meu eram singurul in afara de tataia si tata care nu numai ca punea mana pe armasar dar il si calarea chiar daca se intamplase numai odata ei nu se apropiau cel putin de calul cel negru, stiau asta si aveau un complex, eram mic dar simteam perfect gandurile lor.
Oricum intamplarea ce urmeaza este dovada ca aschia nu sare departe de trunchi si ve-ti intelege ce vreau sa spun.
Aveam o afinitate fata de toate animalele din ograda lui tataia cai, oi si gaste, iar acestea din urma erau singurele disponibile pe durata unei intregi zile cand stateam mai mult cu mamaia pe langa casa.
Gaste avea mamaia multe, albe grase si frumoase, nu stiu cate erau dar se putea face un stol cu ele. Nu a durat mult pana ce am prins smecheria ca gastele pot sa zboare, ale noastre din curte nu aveau penele de la aripi taiate cum se face dar nu aveau in schimb "pista de decolare" termen ce poate parea nepotrivit dar cine a vazut cum zboara gastele si lebedele in special poate intelege. Este vorba de spatiu unde pot sa prinda viteza sa se inalte, atata tot. Oricum ideea este ca am vazut pe ulita alte stoluri de gaste care zburau si am inteles imediat ce le lipsea gastelor lui mamaia.
Toata ziua am luat gaste si le aruncam in sus sa zboare dar ele nu aveau viteza necesara si dupa ce dadeau din aripi aterizau. Spre seara a venit tataia de la camp si cred ca luase ceva la mustata.
Tataia ma iubea intr-un fel mai special pe mine si chiar daca nu o arata simteam asta si nici ca aveam nevoie de mai mult sa indraznesc pentru a da fiinta viselor mele de copil asa ca ii spun lui tataia in timp ce eram prin fundul curtii "tataie, nu ti-e mila de gastele astea sa le tii inchise saracele aici in curte? Uite celelalte ale vecinilor cum umbla pe ulita si pe izlaz si mananca iarba verde, hai sa le dam drumul" minte multa nu a avut tataia unde era si afumat un pic, apoi o fi avut si el vreodata gandul asta si atat ia trebuit, zice "bine scoate-le putin si le bagi inapoi".
Nu am asteptat, eram deja la poarta din spatele curtii unde printr-o alee marginita de salcami era o poarta de acces pentru animale, o deschid si man gastele afara, pe ulita parca inebunisera, nu erau invatate libere dar erau si bucuroase, asa cum eram de mic aveam un gand de infaptuit, deci odata afara hai sa man gastele sa zboare, zis si facut.Am facut o nuia si am manat gastele in colo si in colo pe ulita. La un moment dat gastele, sau cel putin mare parte dintre ele au reusit si s-au inaltat cativa metri in zbor si deja stolul se apropia de islaz unde odata scapate nu le-am mai putut tine adunate in stol si au luat-o la sanatoasa pe camp. Aoleo! Zic in sinea mea ce fac eu, cum aduc gastele inapoi cand ele fugeau si zburau in toate directiile. Am ajuns intr-un suflet acasa si am spus pe nerasuflate cum ca gastele au zburat si gata au plecat de la noi.
Intr-un suflet tataia, chiar daca bunica Caterina blestema, el m-a luat in caruta si hai pe islaz. Luase saci cu el si tarne, am inceput sa bagam in caruta alergand gastele. Nu stiu si nici nu cred ca le-am adunat pe toate, poate ca au mai venit si singure ori aduse de vecini, fiindca pe vremea aia nu se furau oratanii fiecare stia ale cui sunt.
Dupa toata patania asta eram deja in vizorul lu' mamaia, femeie dura, dar acum inteleg ca deja eram un copil rau pentru ea si trebuia sa ma struneasca asa cum stia ea, oricum tataia i-mi lua apararea zicea ca le-am eliberat de mila lor, a gastelor inchise si se solidariza cu mine, doar participase si el la toata aventura pe care v-am spus-o asa ca... eram pe aceeasi baricada.
Incepuse razboiul adica intre mine care-i simteam alaturi pe tataia si pe tata iar de partea cealalta bunica, verii mei toti, matusile si unchii, populatie multa nene dar frica nu mai aveam si nici rusine, deja indraznisem cam multe cu toate ca eram cuminte in felul meu.
S-a intamplat ca intr-o seara inainte sa ne culcam sa uite mamaia sa umple cu apa o cana mare smaltuita albastra pe afara si alba pe interior cu un maner mare de portelan, eu cand am auzit asta zic ca ma duc eu si dau fuga la pompa sa le arat cat de viteaz sunt pe intuneric, pun cana si dau la pompa, nenorocul meu ca apa din pompa a rasturnat cana si s-a rupt manerul cel frumos, era o simpla greseala dar mamaia s-a infuriat si a inceput sa blesteme. Scandal mare nene a sarit in picioare tata si zice " gura! nu blestema copilu' ca ma cac pe ea de cana!". A luat bicicleta, a pus o plapuma pe cadru si pe mine pe porbagajul din spate si hai la casa de la gara, tata mai avea o casa a lui facuta de Batu drept cadou de nunta la prima cununie a lui tata cu prima femeie.
Am ajuns acolo si m-am facut mic in bratele lu' tata si am dormit linistiti amandoi. Apoi a doua zi, ceilalti, mama, frate-miu au inceput sa vina la casa de la gara, eram singuri si ma simteam stapan la mine in curte.
Aventuri frumoase am avut si aici, mai ales ca a inceput si varu' Dalis sa vina la Draganesti sa faca pofta de mancare ca era scarandiv, la Draganesti a facut cunostinta cu lumea mea, cu islazul, garla, padurea, toate micile secrete si a inceput sa manance si pietre de foame, s-a speriat tanti Nuta cand a venit sa-l ia la oras.

La Obor cu porumb,

In ziua de Sf. Maria este mare targ la Urlati, am vazut in curte ca se pregateste ceva si filam sa inteleg ce anume. De cu seara tataia impreuna cu tata au pus obloane mari la caruta si prelata dupa care au inceput a umple caruta cu boabe de porumb.
Pe vremea comunistilor sa ai de toate in curte sa dai si la 4 randuri de copii cu familiile lor si sa-ti mai si ramana sa vinzi era lucru mare, exact asta facea bunicu, dupa cum am vazut mai tarziu. Mancare era destula, de bani se descurca tataia din munca pamantului si asta este o treaba foarte grea, pentru noi cei de azi este aproape imposibil.
Vazand ca incarcatul porumbului este distractiv ma jucam in caruta si eram fericit numai ca odata cu apusul tataia si tata au mancat si se pregateau cu felinare de drum sa plece cu caruta la targ sa vanda porumb, eu fara sa stau pe ganduri am cerut sa merg si eu, toti au zis ca nu se poate, eu nici nu vroiam sa aud am inceput sa ma tavalesc pe jos in fata curtii si sa urlu ca vreau in caruta.
Deja tataia daduse bice cailor iar tata nu se putea rupe de mine si se gandea ca eu nu mai intru sa dorm cu ceilalti in casa peste noapte iar cei ce erau acolo nu erau tocmai prietenii mei. A zis atunci ca decat sa stea cu grija mai bine ma suie in caruta, siz si facut, am luat-o pe bicicleta pe scurtatura catre bariera si i-am iesit lu' tataia chiar in fata. M-a aruncat tata in varful carutei si m-a invelit cu o suba de blana apoi am pornit la drum.
Nu am zis nimic tot drumul, am adormit, cand m-am trezit era tot noapte dar ajunsesem deja la targ. Dupa ce a platit intrarea am cautat loc si tataia a dehamat caii sa se odihneasca.
Cand m-am trezit dimineata deja veneau muntenii sa cumpere porumb cu sacul. Era oborul plin cu de toate de la grau la animale mari, eu asa cum promisesem eram cuminte si stateam langa caruta, marfa am vandut-o bine si repede, nu a ramas bob de porumb in caruta.
S-au ospatat, mi-au luat de la o carciuma din obor ceva mici si dupa ce am mai stat sa mai rezolve alte treburi al batran, am plecat catre casa.
Deja era foarte cald afara si tataia a oprit caruta la hanul Plopi undeva la mijlocul drumului sa bea bere, eu am ramas de straja la caruta.
Pe vremea aceea opreau la acest han gupuri multe de nemti in drumul lor spre litoral iar caruta noastra vopsita, cu un singur pui de ghiaur negru si doi cai frumosi a parut foarte rustica incat au inceput sa faca poze cu mine si cu caruta cu cai, probabil in Germania nu vedeai asa ceva.
Intre timp bunicul i-si potolise setea cu cateva beri si a mai luat cateva langa el sa aibe pe drum iar in scurt timp am dat bice cailor trecand prin albia raului nu inainte de a lasa caii sa se racoreasca in apa pana la genuchi.
Ne-am abatut de acolo pe scurtatura traversand Cricovul sarat asa cum v-am spus si fara sa grabim caii am luat-o pe drum de camp, bunicul mi-a dat hamurile si s-a culcat efectiv in caruta, probabil ca stiau si caii drumul si era Ok sa conduc eu caii.
Am fost cel mai fericit copil din lume atunci, nu sperasem sa pot merge efectiv cu caii atat de mult, o luasem pe scurtatura pe camp dar tot mai aveam de mers drum lung cale de cateva ore pana in sat.
La un moment dat bunicu adormise deabinelea intins in caruta, eu eram atat de concentrat incat auzeam toate insectele din jur pe campul intins si infierbantat dar eram fericit.
Am ajuns cu bine acasa, am mancat si fuga la joaca la garla unde era raiul nostru, faceam baie in fundul gol si ne dadeam cu noroi ca porcii dupa care saream in apa, va vine sa credeti sau nu acolo am facut cea mai buna baie din viata mea. Am facut baie in cateva mari si oceane limpezi si frumoase nimic de spus dar balaceala cu copiii de acolo nu o pot uita, nici o piscina cat de faina ar fi nu face cat cada noastra fiindca asa ii spuneam unui loc unde sapasem cu totii din sat si nu eram putini, sa fie apa adanca si aveam si trambulina din pamant.
Baia aceea de soare, noroi, si apa calda cu bradis pot spune ca este in mod naturat ceea ce ofera astazi dupa atatia ani de modernizare, centrele de SPA de peste tot cu mare mandrie si fala.
Nimic nu se compara cu acele zile da vara la tara, acolo am facut pasul de la baiat de oras la taran de la camp si nu regret niciodata, asta am fost dintodeauna doar ca pentru cateva zeci de ani industrializarea a facut ca sute de mii de familii sa se mute la oras si odata cu ei parinti mei.
Cu prima ocazie promit sa fac o sedinta SPA la cada la Vatnau adica la micul rau de care v-am povestit.
Era sa uit a povesti despre locul nostru de balaceala a mentiona ca acolo stau marturie scufundate in namol crucile de piatra sculptata a catorva capitani eroi ai lui Stefan cel mare ce a purtat batalia cunoscuta ca batalia de la cursul apei impotriva lui Radu cel frumos ce era sustinut de turci pentru tronul tarii Romanesti. Acolo Stefan cel mare a casapit la turci pentru a pune in scaunul tarii Romanesti pe Vlad Dracul varul sau. De fapt toti cei mentionati aici erau veri buni, nepoti ai lui Mircea cel batran iar Vlad Tepes si Radu cel frumos erau frati.
Am fost curios dupa ce am auzit povestea mai sus mentionata sa vad daca este adevarat, parea ceva ireal pentru mine ca islazul meu de joaca sa fi fost camp de batalie si nu una oarecare ci cu eroi ca Vlad tepes si Stefan cel mare, pe dusmanii tarii nu-i mai mentionez desigur inca odata.
Asa ca prietenii din sat mi-au aratat si am intrat in garla in noroi sa vad si sa pun piciorul pe acele monumente ale stramosilor.
In legatura cu asta multi ani la rand m-am tot gandit daca Stefan cel mare desenat pe caruta lu’ tataia avea legatura cu batalia aceea ce a avut loc acolo, Dumnezeu stie, ca ai batrani de mai povesteau istorii deastea sau dus demult au ramas copiii cu calculatoarele si cu internetul, saracii copii, m-as bucura sa aibe si ei copilaria pe care am avut-o noi, sa mai lase cu lunile calculatoarele care le fac mai mult rau decat bine.
Sper ca mai devreme sau mai tarziu acestea sa fie scoase la lumina si asezate la loc de cinste pe acel islaz plin de istorie si totodata de amintirile mele de pe vremea cand eram copil.

Va urma.

Calutul naravas

Calutul naravas,



Erau tarani, nu stiau ce este eleganta dar aveau un respect deosebit, sfant as putea spune pentru multe lucruri care formau lumea lor, lumea taranilor de mai demult.
Bunicii mei erau agricultori cu cateva clase primare de scoala, suficiente pentru a putea citi din biblie, ziarul cu stiri si carti de povesti la nepoti.
De fapt mi-aduc aminte bunica de la Draganesti, ne povestea pe de rost nenumaratele basme pe care sunt sigur acum ca le stia din copilaria ei, unul dintre ele era "basmul cu bazbobeica" pe care sper sa mi-l reamintesc si sa-l pun pe hartie.
Viata acestor oameni se impartea intre datoriile zilnice, erau bucurosi ca aveau avere, ceea ce numeau ei avere erau casa, pamantul, sufletul, credinta si in special familia. Munceau pentru toate acestea si uneori mureau pe front, asa cum s-a si intamplat in istoria familiei mele dar viata mergea inainte cu aceleasi obiceiuri si educatie transmise din generatie in generatie dupa ritualul sfant al vietii si al mortii lasat de Dumnezeu.
Pentru bunicul meu bucuria cea mai mare era sa-si vada curtea plina de nepoti, deja copii lor erau mari si mult mai de pret erau nepotii deacuma.
Era fericit, de muncit putea sa munceasca, sanatos era, iar vara nepotii erau in curtea lui.
Am sa va povestesc relatia mea cu bunicul Vasile, om puternic, vesel ca si numele sau, muncitor si cinstit in satul lui si in cele din jur, cunoscut inca in sat la trei decenii de cand a plecat la tatal lui pe lumea cealalta. Nu am crezut acest lucru dar, datorita faptului ca simpla mea asemanare cu el trezeste amintiri unor oameni pe care eu nu-i cunoscusem inainte si incep a-mi povestii lucruri bune despre "'nea Vasile" m-a surprins placut si nostalgic fiindca si eu mi-l amintesc exact asa cum il rememorau dansii.
Bunicul meu, tataia cum ii spuneam eu, avea doi cai la caruta, de fapt era o iapa si manzul ei care era deja un cal naravas negru, pletos si puternic, mi-aduc aminte frumusetea aceea de animal pe jumatate salbatic pe care doar doua persoane puneau mana, tataia si "manzul ala mic" cum i-mi spunea el.
Totul a inceput cu ambitia mea de a mangaia calul cel naravas, la inceput nu-mi aduc aminte daca m-au lasat dar ceva mai tarziu, fiindca eram foarte ambitios si insistent, m-a luat bunicul si am mangaiat calul, tin minte ca am adormit fericit dupa aceea, era o minune, parca mirosul calului ramasese pe mine si ma bucuram, chiar si acum cand simt miros de cal parca ma bucura, altora le pute dar mie sincer nu, probabil este o simpla gena conservata in mine ce recunoaste un lucru familiar cu care a trait in armonie dealungul multor generatii strabunii mei, si reactioneaza pozitiv.
Odata trecut de acest obstacol deja ambitia ma indemna la mai mult, sincer era inconstienta dar acum i-mi aduc aminte cu nostalgie de toate acestea. In zilele ce au urmat dorinta mea era sa ma scol devreme sa pot merge cu caruta pana la coltul strazii odata cu tataia care se ducea la CAP la munca, desi era foarte devreme si bunicul se scula tiptil, eu eram in urma lui, vrei nu vrei ma suia in caruta fiindca nu avea timp sa se certe cu mine si oricum m-as fi agatat de codarla, asta este barna de lemn care iese la spatele carutei si are rol de sasiu.
Asa cum am spus, dimineata eram in caruta dar eram totusi un copil care intelegea schimbarea de ton atunci cand tataia oprea caruta si spunea sec "pana aici mergi, acum fuga inapoi si nu te opri pana acasa", fugeam pana acasa si incepea o noua zi, orice as fi facut, parte din mine era cu gandul la tataia si caii lui deci planuiam, visam eu multe dar eram prea mic aveam doar 7 ani.
Seara, cand tataia a venit sa manance a desfacut caii de la caruta si le-a dat ovaz, ii ingrijea la fel cum ar fi fost parte din familie, de fapt eu cam asa ii consideram. Dupa ce caii mancau o galeata de ovaz, o poala de sort de fan bun si o galeata de apa care era folosita numai pentru cai dar pot spune ca eu nu faceam diferenta dintre galeata din care beam noi apa cu ulciorul si galeata cailor fiindca erau la fel de curate, sforaiau liberi pe la poarta sau prin curte.
Atunci am indraznit sa ma apropii de calul meu, cel negru, cu coama netunsa si l-am mangaiat timid, caii au un reflex in momentul in care ii atingi prima oara se scutura, cred ca este reflexul lor care alunga taunii, niste muste urate care inteapa si cauzeaza multe neplaceri animalelor, la fel a facut si cand am pus mana pe el, instantaneu am incremenit de frica dar nu m-am putut abtine si nici nu vroiam, prinsesem calul singur si parca deja era al meu.
Am mangaiat calul si l-am simtit cum se supune si cum ii place in acelasi timp, este vorba de un schimb reciproc de incredere intre om si animal ceva bazat pe instinct.
Prietenia om-cal reinviase si magia nu mai putea fi oprita, aceasta legatura ancestrala era veche de cand lumea dar pentru mine era o magie.
Eram fericit, un val de sentimente placute m-a impins sa merg mai departe si fiindca tataia era inca in bucataria de vara la masa, probabil ca nu ma vedea sau daca ma vedea ma lasa si era pregatit sa intervina fara sa sperie calul, am bagat mana in coama calului fiindca ham nu mai avea pe el si am inceput sa-l plimb, se pare ca animalul simtea ca nu sunt o amenintare pentru el si s-a supus.
Ajuns langa poarta veche de lemn pe care adesea ma cataram cu usurinta, am realizat oportunitatea de a ma sui pe poarta apoi pe cal asa cum, cu cea mai mare grija si delicatete, am si facut. Cum calul era neinhamat ma tineam de coama lui puternica si asa impreuna am iesit pe poarta fiindca inapoi in curte, chiar daca as fi vrut nu stiam cum sa intorc calul si nicidecum loc nu aveam in poarta.
Totul a mers bine calul era linistit dar... am incremenit, in capul ulitei care venea pe scurtatura de la gara era TATA, venea de la servici de la combinat, s-a apropiat linistit, a intins bratele si m-a coborat de pe cal. Era speriat dar fericit ca s-a incheiat cu bine si poate mandru dar nu o spunea am vazut asta ceva mai tarziu cu ocazia unei alte intamplari desigur tot cu tataia si calul meu favorit.
In toamna, sau poate un an mai tarziu oricum la culesul verzei de toamna, din cauza unui iepure pe camp, caii speriati au luat-o la goana si bunicul tinand de fraiele cailor luptand sa nu scape caii din frau a cazut si chiar daca caii nu l-au atins macar, caruta l-a zdrobit, nu a murit pe loc era puternic, a fost dus la Bucuresti cu coloana franta unde singura sansa era o operatie si om zdravan nu ar mai fi fost. In orice caz s-a stins din cate stiu nu a facut operatia care poate l-ar fi salvat, caii au fost dati la CAP nu avea cine sa munceasca cu ei. Ceva mai tarziu, fiindca anii ce au urmat am continuat sa merg in vacanta la bunica, mi-aduc aminte ca am vazut caruta lui tataia asa cum o stiam eu o caruta mare cu ceva sfinti pictati pe ea si cu Stefan cel Mare pictata la spate si calul la alt taran prin sat, am fost revoltat, ERA CALUL MEU!!! De ce l-a dat? Bine tataia a murit dar calul? De ce nu avem noi grija mamaie de el? Nu intelegeam la vremea aceea, refuz sa cred si acum ca lumea aceea fantastica nu mai este.








Dumnezei sa-i ierte!