sâmbătă, 7 martie 2009

Calutul naravas













Calutul naravas,



Erau tarani, nu stiau ce este eleganta dar aveau un respect deosebit, sfant as putea spune pentru multe lucruri care formau lumea lor, lumea taranilor de mai demult.
Bunicii mei erau agricultori cu cateva clase primare de scoala, suficiente pentru a putea citi din biblie, ziarul cu stiri si carti de povesti la nepoti.
De fapt mi-aduc aminte bunica de la Draganesti, ne povestea pe de rost nenumaratele basme pe care sunt sigur acum ca le stia din copilaria ei, unul dintre ele era "basmul cu bazbobeica" pe care sper sa mi-l reamintesc si sa-l pun pe hartie.
Viata acestor oameni se impartea intre datoriile zilnice, erau bucurosi ca aveau avere, ceea ce numeau ei avere erau casa, pamantul, sufletul, credinta si in special familia. Munceau pentru toate acestea si uneori mureau pe front, asa cum s-a si intamplat in istoria familiei mele dar viata mergea inainte cu aceleasi obiceiuri si educatie transmise din generatie in generatie dupa ritualul sfant al vietii si al mortii lasat de Dumnezeu.
Pentru bunicul meu bucuria cea mai mare era sa-si vada curtea plina de nepoti, deja copii lor erau mari si mult mai de pret erau nepotii deacuma.
Era fericit, de muncit putea sa munceasca, sanatos era, iar vara nepotii erau in curtea lui.
Am sa va povestesc relatia mea cu bunicul Vasile, om puternic, vesel ca si numele sau, muncitor si cinstit in satul lui si in cele din jur, cunoscut inca in sat la trei decenii de cand a plecat la tatal lui pe lumea cealalta. Nu am crezut acest lucru dar, datorita faptului ca simpla mea asemanare cu el trezeste amintiri unor oameni pe care eu nu-i cunoscusem inainte si incep a-mi povestii lucruri bune despre "'nea Vasile" m-a surprins placut si nostalgic fiindca si eu mi-l amintesc exact asa cum il rememorau dansii.
Bunicul meu, tataia cum ii spuneam eu, avea doi cai la caruta, de fapt era o iapa si manzul ei care era deja un cal naravas negru, pletos si puternic, mi-aduc aminte frumusetea aceea de animal pe jumatate salbatic pe care doar doua persoane puneau mana, tataia si "manzul ala mic" cum i-mi spunea el.
Totul a inceput cu ambitia mea de a mangaia calul cel naravas, la inceput nu-mi aduc aminte daca m-au lasat dar ceva mai tarziu, fiindca eram foarte ambitios si insistent, m-a luat bunicul si am mangaiat calul, tin minte ca am adormit fericit dupa aceea, era o minune, parca mirosul calului ramasese pe mine si ma bucuram, chiar si acum cand simt miros de cal parca ma bucura, altora le pute dar mie sincer nu, probabil este o simpla gena conservata in mine ce recunoaste un lucru familiar cu care a trait in armonie dealungul multor generatii strabunii mei, si reactioneaza pozitiv.
Odata trecut de acest obstacol deja ambitia ma indemna la mai mult, sincer era inconstienta dar acum i-mi aduc aminte cu nostalgie de toate acestea. In zilele ce au urmat dorinta mea era sa ma scol devreme sa pot merge cu caruta pana la coltul strazii odata cu tataia care se ducea la CAP la munca, desi era foarte devreme si bunicul se scula tiptil, eu eram in urma lui, vrei nu vrei ma suia in caruta fiindca nu avea timp sa se certe cu mine si oricum m-as fi agatat de codarla, asta este barna de lemn care iese la spatele carutei si are rol de sasiu.
Asa cum am spus, dimineata eram in caruta dar eram totusi un copil care intelegea schimbarea de ton atunci cand tataia oprea caruta si spunea sec "pana aici mergi, acum fuga inapoi si nu te opri pana acasa", fugeam pana acasa si incepea o noua zi, orice as fi facut, parte din mine era cu gandul la tataia si caii lui deci planuiam, visam eu multe dar eram prea mic aveam doar 7 ani.
Seara, cand tataia a venit sa manance a desfacut caii de la caruta si le-a dat ovaz, ii ingrijea la fel cum ar fi fost parte din familie, de fapt eu cam asa ii consideram. Dupa ce caii mancau o galeata de ovaz, o poala de sort de fan bun si o galeata de apa care era folosita numai pentru cai dar pot spune ca eu nu faceam diferenta dintre galeata din care beam noi apa cu ulciorul si galeata cailor fiindca erau la fel de curate, sforaiau liberi pe la poarta sau prin curte.
Atunci am indraznit sa ma apropii de calul meu, cel negru, cu coama netunsa si l-am mangaiat timid, caii au un reflex in momentul in care ii atingi prima oara se scutura, cred ca este reflexul lor care alunga taunii, niste muste urate care inteapa si cauzeaza multe neplaceri animalelor, la fel a facut si cand am pus mana pe el, instantaneu am incremenit de frica dar nu m-am putut abtine si nici nu vroiam, prinsesem calul singur si parca deja era al meu.
Am mangaiat calul si l-am simtit cum se supune si cum ii place in acelasi timp, este vorba de un schimb reciproc de incredere intre om si animal ceva bazat pe instinct.
Prietenia om-cal reinviase si magia nu mai putea fi oprita, aceasta legatura ancestrala era veche de cand lumea dar pentru mine era o magie.
Eram fericit, un val de sentimente placute m-a impins sa merg mai departe si fiindca tataia era inca in bucataria de vara la masa, probabil ca nu ma vedea sau daca ma vedea ma lasa si era pregatit sa intervina fara sa sperie calul, am bagat mana in coama calului fiindca ham nu mai avea pe el si am inceput sa-l plimb, se pare ca animalul simtea ca nu sunt o amenintare pentru el si s-a supus.
Ajuns langa poarta veche de lemn pe care adesea ma cataram cu usurinta, am realizat oportunitatea de a ma sui pe poarta apoi pe cal asa cum, cu cea mai mare grija si delicatete, am si facut. Cum calul era neinhamat ma tineam de coama lui puternica si asa impreuna am iesit pe poarta fiindca inapoi in curte, chiar daca as fi vrut nu stiam cum sa intorc calul si nicidecum loc nu aveam in poarta.
Totul a mers bine calul era linistit dar... am incremenit, in capul ulitei care venea pe scurtatura de la gara era TATA, venea de la servici de la combinat, s-a apropiat linistit, a intins bratele si m-a coborat de pe cal. Era speriat dar fericit ca s-a incheiat cu bine si poate mandru dar nu o spunea am vazut asta ceva mai tarziu cu ocazia unei alte intamplari desigur tot cu tataia si calul meu favorit.
In toamna, sau poate un an mai tarziu oricum la culesul verzei de toamna, din cauza unui iepure pe camp, caii speriati au luat-o la goana si bunicul tinand de fraiele cailor luptand sa nu scape caii din frau a cazut si chiar daca caii nu l-au atins macar, caruta l-a zdrobit, nu a murit pe loc era puternic, a fost dus la Bucuresti cu coloana franta unde singura sansa era o operatie si om zdravan nu ar mai fi fost. In orice caz s-a stins din cate stiu nu a facut operatia care poate l-ar fi salvat, caii au fost dati la CAP nu avea cine sa munceasca cu ei. Ceva mai tarziu, fiindca anii ce au urmat am continuat sa merg in vacanta la bunica, mi-aduc aminte ca am vazut caruta lui tataia asa cum o stiam eu o caruta mare cu ceva sfinti pictati pe ea si cu Stefan cel Mare pictata la spate si calul la alt taran prin sat, am fost revoltat, ERA CALUL MEU!!! De ce l-a dat? Bine tataia a murit dar calul? De ce nu avem noi grija mamaie de el? Nu intelegeam la vremea aceea, refuz sa cred si acum ca lumea aceea fantastica nu mai este.








Dumnezei sa-i ierte!